Cine nu poartă hijab nu este cu nimic mai prejos decât mine


de Ruxandra Yilmaz

Obligativitatea sau nu a purtări vălului în islam rămâne în continuare un subiect care naște dezbateri, pasiuni și controverse interminabile în spațiul public occidental. În general, opiniile venite din această direcţie sunt relativ unanime,: femeile sunt obligate să poarte vălul Islamic, fiind o condiție indiscutabilă a religiei.

Nu mă voi opri asupra aspectelor teologice și nici nu voi încerca să descriu simbolistica acestui mod vestimentar. Vă spun însă că, din punctul meu de vedere conturat în urma unei documentări serioase pe aceasta temă, NU este obligatoriu. Mai mult, islamul accentuează grija deosebită față de comportamentul uman, este o religie a educației, a autocontrolului și a perseverenței pentru dobândirea unui comportament desăvârșit.

Credeți însă că aceste deziderate mai sunt valabile pentru lumea musulmană? Mai sunt ele puse în practică cu grija și dăruirea aproape divină de care se presupune că suntem în stare? Ei bine eu cred că nu. Spun asta pentru că am fost la un moment dat martora unor critici absolut inimaginabile față de o femeie, cu profunde cunoștințe religioase, căreia i s-a tăiat șansa de a vorbi și de a-și exprima părerea în legătură cu o chestiune religioasă, doar pentru simplul fapt că nu purta hijab (vălul Islamic). Atunci, acolo, tăcerea mea, mi se părea mai gravă decât o crimă. M-am văzut părtașă, la o manifestare de ură, frustrare și ridiculizare a unei doamne care nu a făcut altceva decât să-și exprime o opinie. Niciodată nu am privit lucrurile doar la suprafață, am încercat până în străfunduri să înțeleg motivația, cauza, și să răspund tuturor întrebărilor care îmi măcinau mintea. M-am simțit dintr-o dată apreciată doar pentru un metru de material care îmi acoperea capul și inexistentă în fața  prietenelor mele, dacă nu l-aș fi purtat. Și mi s-a părut cea mai mare nedreptate față de femeile care aleg să nu poarte hijab ca lucrurile să rămână așa,.

Am decis astfel că pentru trei zile să protestez, apărând pe Facebook în fotografii unde eram descoperită. Un protest prin care îmi manifestam solidaritatea față de celelalte care nu poartă hijab, amintindu-le că nu faptele lor exterioare le dau diploma de credincioase sau necredincioase și că faptele lor de adorare față de Dumnezeu, pe noi ceilalți nu ar trebui să ne intereseze.

Fotografiile au născut un adevărat cutremur în comunitatea musulmană. Timp de trei ore de la publicare lor în spațiul virtual, telefoanele mele nu au încetat o secundă să sune. Comunitatea fierbea. Lipsa unui răspuns din partea mea, îi direcționa către soțul meu, și el agasat cu întrebări inutile. Asta pentru că, în buna tradiție patriarhală, soțul trebuie să știe tot, după care, dacă este vreo ”greșeală”, tot el trebuie să repare totul cât mai repede.

Am ales, conservatoare fiind,  să fac apel la înţelepciune şi am lăsat să treacă cel puţin 48 de ore de la acţiunea prin care îmi arătam susţinerea mea pentru femeile musulmane care nu poartă Hijab . Am lăsat să se limpezească apele, să cunosc reacţii, sfaturi, opinii, păreri, injurii, invective sau atitudini unele în care  se citea clar disprețul.

Evident ştiam. Trăim într-o societate dominată de spiritul mercantil, în care iubirea pentru cei din jur a devenit doar un vis, iar dorinţa de ai ajuta o utopie. Trăim ipocriţi, săraci, descurajaţi, trişti, frustraţi şi teribil de îngâmfaţi. Dar mai ales ne pricepem la toate. Dintr-o dată avem revelaţii, ştim totul, deţinem adevărul absolut şi ...cum îi stă bine intelectualului de mucava, criticăm. Desigur, de multe ori fără argumente. Un ecou, mai ales unul critic, trebuie argumentat, măcar în parte ştiam eu.

M-am trezit aşadar în mijlocul unor femei pioase, ”religioase”, criticând de zor şi marginalizând alte femei musulmane care şi-au permis să aleagă dacă vor sau nu să poarte valul islamic. Au ales să nu-l poarte! Pentru asta, sunt considerate ”uşoare”, cu un nivel de credinţă îndoielnic, ba chiar nu au nicio legitimitate să vorbească despre islam. Evident că de aici s-a dezlănţuit furtuna. Am văzut cum se naşte ipocrizia şi cum este înălţată la rangul de virtute. Cum dintr-o dată, o bucată de cârpă îţi da prestanţă şi valoare, într-o lume în care nu-şi mai ştie demult propria valoare.

Eu am ales să fiu solidară cu acele femei care din motive absolut neinteresante pentru mine, nu vor să se acopere. Pentru cunoscători, nu mai revin asupra obligativităţii hijabului, nici dacă este fard (în islam, act de adorare obligatoriu) sau nu, nici dacă este ibadah (concept Islamic – act de adorare față de Allah) sau nu, însă m-a ucis făţărnicia cu care musulmanii/musulmanele de astăzi sunt mai interesaţi să-şi acopere fetiţele decât să le educe. Mă ucide ipocrizia cu care afirmăm trâmbiţat că ”femeile noastre” sunt libere, independente şi extrem de rafinate intelectual când de mici le educăm în spiritul ”o femeie serioasă -poartă hijab” Câtă ipocrizie! Trecem cu uşurinţă cu vederea lucruri care ar trebui să ne înspăimânte şi ar trebui să ne facă să reflectăm la ceea ce suntem de fapt şi nu la ceea ce vrem să arătăm. Ascundem, cu o dibăcie extraordinară, mizeria sub covor şi facem curat ori de câte ori ne mai ia câte un ziarist un interviu. Evident nu vreau să generalizez. Însă societatea musulmană are şi ea , ca toate celelalte, probleme asupra cărora merităm să ne aplecăm cu toţii şi să nu ne mai plângem, aproape nevrotic, că sub talpa occidentală nu ne putem dezvolta, nu ne putem emancipa, moderniza etc. Recunosc că acest subiect este unul de care , am refuzat cu bună ştiinţă să mă apropii, tocmai din cauza unei mediatizări părtinitoare şi agresive, care nu a ţinut niciodată cont de realitate, ci numai de interesele unor elite (de cele mai multe ori clerici).

Sunt femeile, care aleg să nu poarte hijab ostracizate în societatea musulmană ? Cu mâna pe inima, răspunsul meu este DA. Cum la fel de bine răspunsul este DA în ceea ce priveşte marginalizarea celor care aleg să poarte hijab în societatea europeană. Deşi ambele probleme trenează de multă vreme, opinia publică este în majoritate în întuneric. Iar noi musulmanii, ne pricepem teribil de bine să stingem lumina ori de câte ori cineva încearcă să o aprindă. Aşadar, subliniez că am căutat până în cele mai mici detalii, şi mi-am permis să analizez amănunțit, chiar şi limbajul celor care m-au susţinut sau m-au criticat.

Pesimismul m-a înfrânt. Dar cineva a spus că ”un pesimist este un optimist informat”. Aşadar, aş fi vrut să înţeleagă, mai ales co-religionarele mele, că protestul meu e o provocare. O provocare salutară al cărei scop real era să revigoreze, nu să descurajeze. Aşteptam  să-mi spună, că exemplele mele de femei marginalizate sunt episodice, că generalizez, că exagerez. Cred că musulmanii se află într-o criză spirituală fără precedent, la o răscruce....Să tragi un semnal de alarmă într-o asemenea situaţie nu mi se pare un gest defetist, ci unul de bun augur, care ar trebui să fie încurajator.

Am fost totuşi surprinsă  să văd cât de pavlovian, dar şi cu dublu standard au reacţionat unii/unele care mi-au scris personal din în dorinţa de a îndulci accesele de furie .I-am invitat să mă contrazică, dar cu argumente. Asta pentru că dintr-o comoditate aproape exasperantă, musulmanii din ziua de astăzi se mulțumesc să răspundă doar cu Haram – Interzis , acolo unde există o interdicție. De fapt, nici nu se mai întrebă dacă pentru acest Haramare există o bază în Fîkîh - jurisprudența islamică, dacă a fost o practică acceptată de Profet sau nu. Din această cauză cred că  oamenii ne percep că încremeniţi în timp, incapabili să parcurgem drumul către postmodernitate.

Am vrut să trag un semnal de alarmă asupra unui fapt care pe mine m-a şocat: decizia protestului meu a scandalizat în mod deosebit convertiţii. Cred că există un curent îngrijorător de radicalizare în România, în special în rândul femeilor convertite la islam, în număr tot mai mare. După opinia mea, acest subiect ar merita o adevărată cercetare. Nu ştiu dacă explicaţia este -  ”vrem să fim mai catolici decât Papa” sau simplă îndoctrinare, dar personal trăiesc din ce în ce mai acut sentimentul confiscării religiei şi reinventării ei de oameni pe care îi găsesc îndoielnici. Mâhnirea mea a fost o invitație la dialog civilizat. Din păcate, am găsit aceleași replici fade și lipsite de conținut, aceleași bâjbâieli între tradiție, cultură și religie. Am asistat la un front comun de desconsiderare și emiteri de judecăți proprii pe când islamul este pentru mine o religie a dezbaterii, a contestării și disputelor ideatice și conceptuale. Deşi în islam trebuie să existe acceptarea celuilalt și nu tolerarea, am văzut cum femei cu hijab flutură sloganul libertăţii şi al dreptului de a alege în timp ce exercită o presiune socială teribilă asupra celor care nu poartă. Și îmi amintesc, nostalgic, că orice urmă de siluire/forțare este interzisă în islam.

 

În râdurile de mai sus v-am povestit doar câteva momente dintr-un eveniment care pe  mine m-a marcat sufletește. Am încercat să găsesc răspunsuri științifice și academice la tot zbuciumul meu interior și la tot ceea ce le-a făcut pe unele femei să le stigmatizeze pe celelalte. Am apelat la noțiuni bine definite, la parametrii ai unui sistem de referință, care trebuiau să-mi clarifice, mie înainte de toate, dilemele adunate de-a lungul anilor. Am înțeles!  Mă simt femeie și musulmană și simt ambele amprente onest fără a face un raport între aceste identități. Dar nu am înțeles de ce unele co-religionare încearcă să facă asta. Când ies pe stradă, cuvântul ”fundamentalist”, chiar adresat cu ură, nu mă mai afectează. Mă ucide însă soft-fundamentalismul interior care pune la zid femeile care aleg să trăiască, să existe altfel. Mi s-a dovedit acum, a nu știu câta oară, că islamul a învins armate cu faimă de netăgăduit, dar multe cutume și ziduri ridicate în jurul unor tradiții tribale au rămas de neatins. Un fir invizibil mă leagă de alte femei musulmane din întreaga lume care aleg să poarte hijab și se simt poate minoritare pe alte meleaguri. Un alt fir mă leagă de femeile care nu poartă hijab și stiu că au aceleași frământări, bucurii, dureri nespuse, lacrimi, iubiri, furii , ca și mine. Într-o lume dirijată parca prea mult de ipocrizie, cu principii decolorate și ura alimentată de extremisme, idealul spre care aspirăm, de cetățean al universului, riscă să devină o utopie. Iar lumea musulmană nu face excepție de la asta.

Doresc să le mulţumesc încă odată pe această cale tuturor celor care mi-au fost alături, m-au sprijinit şi m-au înţeles.

P.S. Mai ştiu după toată această poveste că nu aş renunţa niciodată la hijab, că face parte din mine şi că este opţiunea mea de a dispune de propriul corpul în maniera în care doresc . Dar la fel de bine ştiu că cine nu îl poartă NU ESTE CU NIMIC MAI PREJOS DECÂT MINE!

 

___________________

Ruxandra Fatma E. Yilmaz - este licențiată în Istoria Islamului la Universitatea Azad -Qom, din Iran. În prezent este studentă, ultimul an, la Universitatea Nicolae Titulescu, specializarea Relații Internaționale și Studii Europene. Din 1997 este membră și activează ca voluntar în diferite fundații din Turcia și România pentru drepturile femeilor și accesul lor la educație și combaterea radicalismului în islam. Domeniile sale de interes sunt: istoria gândirii politice, politica comparată, studiul construcției statale, teorii ale relațiilor internaționale, studiul minorităților, drept internațional și drept umanitar. Este căsătorită și mamă a doi copii.